Am fost si eu la Madonna!!!

Am auzit atatea rautati si dezamagiri zilele acestea dupa concertul sustinut de Madonna la Bucuresti (26 august 2009). Rautati atat la modul de organizare al spectacolului (asta s-a dorit sa fie, nu?) si la cum s-a prezentat diva.
Cele din prima categorie sunt oarecum normale, doar traim in Romania, si ce ar putea iesi bine din ceea ce facem noi in astfel de domenii (dar cum nu avem un stadion pentru astfel de evenimente, nici nu am putea cere prea mult, nu?). Eu, in locul staff-ului vedetei nu as fi acceptat sa aiba loc concertul in astfel de conditii.
Nu poti sa consideri ca bilete in zona "gazon B" presupune restul parcului...practic, marea majoritatea a celor care au platit un bilet in aceasta zona, ar fi putut sta lejer dincolo de parc, fara bilet, si ar fi avut parte de aceeasi priveliste. Adica fara un pic de acces la scena...ci doar la cele cateva ecrane.
In rest au mai fost altii care s-au plans de mult praf (eu nu l-am simtit in propria-mi respiratie), altii de cozile interminabile de a achizitiona o sticla cu apa sau de la toalete.
Practic, tot ce a fost legat de organizare a fost dezastru...asa cum ne-am obisnuti sa fie la noi, romanii.
Rautatile adresate felului in care s-a prezentat diva, in care s-a desfasurat spectacolul sunt subiective. Fiecare cu placerile sale. E clar ca pentru cei mai in varsta nu a fost ceea ce asteptau...sa aiba parte doar melodii din anii 80-90. Acestea, atatea cate au fost, au fost si ele adaptate (remixate) in stilul anilor 2000. Asa ca am vazut destui oameni din aceasta categorie de varsta, care pe la jumatatea concertului s-au indreptat dezamagiti spre iesirele din parc. Altii chiar ironizau foarte suparati: "Cel mai tare moment din tot concertul a fost cel dedicat lui Michael Jackson" sau "Am fost la concert la Michael Jackson, care a avut in deschidere pe Madonna".
Adevarul este ca, tocmai prin aceasta, Madonna a reusit sa se mentina in varf, pentru ca avut puterea si capacitatea de a se reinventa pentru vremurile prezente. Ceea ce altii nu au reusit, un exemplu fiind chiar cel caruia diva i-a dedicat un moment din show-ul sau, Michael Jackson.
Indiferent de toate aceste rautati (a ce citi pareri individuale), la felul in care Madonna a creat istorie in muzica internationala, a meritat participarea la un astfel de concert si numai pentru faptul ca peste ani, cand (ca oricare dintre noi) ne va parasi (cand ii va suna TIC-TAC-ul...laitmotiv foarte prezent...chiar obsedant in tot spectacolul) pentru totdeauna, sa pot spune: "Am fost si eu la MADONNA!"

http://www.youtube.com/watch?v=ghb1896XgHs

HIS MUSIC WILL LIVE FOREVER

Astazi ar fi implinit 51 de ani. Nu a fost sa fie. Fie ca el nu a mai vrut, fie ca altii au dorit asta (verdictul oficial merge pe varianta aceasta). Exista asemenea riscuri cand devii atat de celebru. In cazul lui, unic.
Ceea ce este adevarat si dureros este faptul ca, de ceva ani, nimeni nu mai spunea nimic despre el. Practic, iesirea sa din viata (pentru el, viata insemna scena muzicala) s-a facut ceva mai devreme si intr-un mod treptat, in ciuda faptului ca majoritatea curentelor muzicale care apareau si-l lasau undeva in urma isi aveau originile chiar in stilul prelucrat si dus la perfectiune de el. Da, paradoxal.
Insa moartea sa, l-a readus in atentia marii majoritati a populatiei acestui glob.
Cei mai multi incearca in fel si chip sa scoata cat mai mult profit din aceasta moarte. De doua luni de zile de cand a trecut in nefiinta, toate editurile din aceasta tara scot zilnic fel de fel de carti, reviste, dvd-uri cu si despre viata sa. De asemenea, posturile de televiziune au cate o ora cu muzica lui in fiecare zi, posturile de radio online transmit 24 de ore din 24 muzica lui. Dar totul pentru publicitate si castigurile fabuloase. Sunt exagerat de multe. Si nu pentru ca el nu ar merita aceasta atentie, ci pentru ca ei vor doar sa profite de pe urma faimei lui si a tot ce a facut rau sau bine in aceasta lume. Traim intr-o lume pe care el si-a dorit sa o schimbe in bine (http://www.youtube.com/watch?v=wUrqFkR7QlI). Prin tot ceea ce a facut, si mai ales prin muzica sa. Intr-o lume care insa se opune la schimbare atunci cand ii este afectat interesul major: castigul financiar.
El ar fi meritat chiar si mai multa atentie si nu as mai fi considerat ca ar fi fost atat de exagerat daca toate lucrurile acestea s-ar fi intamplat atunci cand era in viata.
Cu toate acestea, el va ramane in timp "The King of Pop", iar muzica lui va trai la nesfarsit. El...MICHAEL JACKSON.

"Slow Attitude" or "Fast Attitude"?

Globalizarea generează in noi o anxietate caracterizată în căutarea de rezultate imediate. În ultima vreme, în tot mai multe țări nordice (în principiu, țări mai civilizate) se pune problema adoptării unui stil mai încet de viață. Probabil ca doar având contact cu astfel de civilizații, am putea și noi să ne schimbăm mentalitatea în această privință.

Și iata un caz despre care am citit de curând:
Un român de-al nostru, plecat de prin anii '90 în Suedia, si angajandu-se la o firmă de renume, chiar din primele zile de serviciu acolo, s-a "lovit" de mentalitatea acestei națiuni, când un coleg suedez îl ducea la serviciu în fiecare dimineață cu mașina sa. Deși ajungeau destul de devreme la întreprindere (care avea peste 2000 de angajați), colegul suedez parca mașina foarte departe de intrare, în ciuda faptului că parcarea era de fiecare dată aproape goală. După cateva dimineti, cuprins de o curiozitate mai mare decat a unei pisici, generată de neînțelegerea situației, într-o dimineață l-a întrebat pe colegul său de ce procedează astfel și nu parchează mai aproape de intrarea în intreprindere daca tot sunt atâtea locuri libere. Iar răspunsul suedezului a venit pur si simplu: întrucat, noi, care ajungem foarte devreme, avem tot timpul să mergem până la intrare, însă cei care ajung mai târziu, au mai multă nevoie să găsească locuri mai aproape de intrare...
Pe moment efectul a fost de uimire, însa acest lucru a fost suficient ca românul nostru să-și schimbe în profunzime mentalitatea.

În ultima perioadă, în Europa și-a făcut apariția o mișcare denumită "Slow Food" (cu simbolul MELCUL) care "predică" ideea că oamenii trebuie să mănânce și să bea lent, pentru a savura mâncarea, pentru a se bucura de procesul de prepare al mâncării, împreună cu familia, cu prietenii, fără grabă și de calitate. Totodată, ideea este de a se contrapune spiritului "Fast Food" și a tot ceea ce reprezintă el ca stil de viață. Interesant, este că această mișcare servește ca bază pentru o mișcare mult mai amplă numită "Slow Europe". Totul a pornit de la punerea în discuție a grabei și nebuniei generate de globalizare, de dorința de a avea nivelul vieții în cantitate mare, opus la a avea calitate.
Conform revistei "Business Week", muncitorii francezi, chiar dacă lucrează mai puțin (35 de ore pe saptamana), sunt mai productivi decât colegii lor americani sau britanici. Și germanii, care în multe întreprinderi au redus numărul orelor de muncă dintr-o săptămână, au observat imediat creșterea productivității cu un lăudabil 20%. Această atitudine, numită și "slow attitude", atrage atenția până și americanilor, discipolii lucrului rapid, imediat și în cantitate mare. Pe de altă parte, această atitudine fără grabă nu înseamnă să se facă mai puțin, nici să se obțină calitate și productivitate mai mici, ci mai multă perfecțiune, atenție la detalii și mai puțin stress.
Practicând acest lucru în viață, înseamnă o întoarcere la valorile familiei, ale prietenilor, ale timpului liber, ale bunei comodități, ale vieții în micile comunități. O întoarcere la AICI, prezent și concret, opus lui MONDIAL, indefinit și anonim, înseamnă a relua valorile esențiale ale ființei umane, a micilor plăceri ale cotidianului, ale vieții simple și ale conviețuirii, ale religiei și credinței.
Ar trebui sa ne gândim mai în amănunt la toate acestea.
Mulți trăim alergând după timp, și îl ajungem doar când murim, fie din cauza unui infarct, fie a unui accident pe autostradă pentru că gonim prea tare pentru a ajunge la timp într-un loc anume. Alții suntem prea nerăbdători să trăim în viitor și uităm să traim în prezent, unicul timp care există cu adevărat.
Toți avem pe această planetă același timp, nici mai mult, nici mai puțin de 24 de ore pe zi. Diferența stă în modalitatea de utilizare a acestor ore de către fiecare dintre noi. Să învățăm să profităm de fiecare moment.

Reamintindu-ne o secvență din filmul "Parfum de femeie" în care personajul (un bărbat orb) interpretat de Al Pacino invită o fată la dans, aceasta îi răspunde:
- Nu pot, logodnicul meu va sosi în curand.
La care orbul îi răspunde:
- Știi, viața se trăieste într-o clipă...și uimitor, fata acceptă să danseze un tango (scena respectivă fiind cea mai frumoasă din film).

Sper ca cei care veți avea ocazia să cititi acest articol să nu o faceți doar până la jumatate sau pe diagonală pentru a nu pierde timpul...atât de valoros în această lume globalizată!

Cel mai rapid om (?) al planetei - USAIN BOLT

Sprinterul jamaican USAIN BOLT "a stins" din nou lumina...de data aceasta pe stadionul din Berlin in cadrul Campionatelor Mondiale de Atletism (prima oara o facuse anul trecut cu ocazia Jocurilor Olimpice cand oprise cronometrul la 9''69...atunci nou record mondial), cand cronometrul a fost incremenit la doar 9''58, nimicindu-si astfel propriul record.
Si a facut-o intr-un stil aparte...concurenta a facut tot ce a putut mai bine, dar in zadar: americanul Tyson Gay, campionul mondial en-titre (2007), a reusit sa doboare recordul S.U.A., fiind cronometrat in 9''71, dar insuficient in fata "extraterestrului" BOLT (in acest fel Jamaica a reusit sa castige si primul titlu mondial in proba probelor).
In seara aceasta ceea ce s-a intamplat pe stadionul din Berlin a fost un moment istoric pentru atletism...si daca ne gandim ca BOLT nu are decat 22 de ani, putem spera ca vom mai avea parte de astfel de momente in viitorul apropiat.

Aici puteti (re)vedea cum s-a desfasurat momentul istoric: http://www.youtube.com/watch?v=j5lGt1QAtBU

Si cateva imagini de la victoria din 2008 de la J.O. de la Beijing:

si un videoclip: http://www.youtube.com/watch?v=hzkm1rSWnoY

History - who cares more?

Intelegand trecutul, construim prezentul si visam la viitor. De fapt, in tot ceea ce facem un rol deosebit de important il are istoria. Majoritatea greselilor pe care le facem in prezent, afectandu-ne intr-un fel sau altul viitorul, fie el mai apropiat sau mai indepartat, isi au radacina in neintelegerea greselilor din trecut, in ignorarea istoriei sau poate chiar in necunosterea acesteia indeajuns sau deloc.
Aceste principii sunt valabile atat in relatii noastre personale, cat si la un nivel mult mai sus, la ceea ce se intampla cu tara noastra de atatia ani de zile. Sau mai bine nu se intampla...parca nu reusim sa mai scapam de un blestem, sa reusim sa ne fie si noua mai bine, noua celor multi.
Si totul a ajuns mai nou sa fie pus in discutie de asociatii ale parintilor din tara aceasta. Nu stiam pana astazi ca exista si astfel de asociatii...dar acesta este un alt subiect.
Da, ma refer la intrebarea care se pune zilele acestea in negocierile si discutiile pe marginea legilor educatiei in tara noastra: a (NU) da obligatoriu bacalaureatul la istorie sau a lasa la alegere intre istorie si geografie?
Parerea mea este ca si fara una si fara cealalta materie scolara neinsusita intr-un mod cat de cat satisfacator nu poti sa-ti cunosti tara in care traiesti. Iar daca le-ai cunosti macar la nivelul satisfacator, ca elev, vei reusi sa treci si aceste examene ce se impun (se intentioneaza a fi impuse). Si de fapt, in final, sa ai o cultura generala cat de cat. Dar cati ne mai dam interesul astazi pentru asfel de lucruri, cand majoritatea dintre noi alergam dupa satisfacerea altor nevoi?
Revenind, ideal ar fi ca ambele materii sa fie obligatorii in cadrul bacalaureatului. Dar, daca totusi nu este posibil, as pleda pentru istorie si nu la alegere intre cele doua. Fara istorie am fi pierduti ca neam. Si daca nu vom avea grija sa o ducem mai departe va fi si mai grav.
Dar in acest context mai exista o intrebare: in prezent, pentru cati dintre noi, mai este important trecutul in timp ce ne gandim la viitor? Intrucat daca nu este important e clar si de ce ni se pare atat de dificil sa invatam sa ne cunoastem istoria. Si mai ales sa invatam din greselile trecutului...

P.S. Lev Nicolaevici Tolstoi: "Scopul istoriei il constituie cunoasterea dezvoltarii omenirii"

Evanescenta iubirii

De foarte multe ori in dragoste avem de a face cu evanescenta acestui sentiment. Din diverse motive... Dar te trezesti cateodata pus in situatia de a-ti dori o astfel de evanescenta si nu vine. Sunt situatiile in care doar unul dintre parteneri iubeste cu patima, iar celalalt nu mai este pe aceeasi unda cu "jumatatea" sa. Si tot ce iti doresti cand constati ca nu se mai poate face nimic, este sa reusesti sa uiti, sa il (o) uiti definitiv, sa nu mai suferi.
Dar si mai greu este atunci cand tot din diverse motive (un motiv ar fi teama de a fi respins), nu gasesti curajul de a-ti marturisi sentimentele...si ramai cu ele ascunse undeva in adancul sufletului tau poate o viata intreaga. Celalalt nu va sti niciodata ca cineva, undeva, mai departe sau mai aproape (nici acest cineva nu stie cateodata cat de aproape) l-a iubit o viata intreaga in tacere. A fost "iubirea vietii sale". Oare cum ar fi fost daca sentimentele ar fi reusit sa fie marturisite? Nimeni nu va sti niciodata. Poate ca ar mai fi fost ceva tot restul vietii sau nu ar fi fost nimic...
Si uite asa, te trezesti dupa nenumarate incercari, ezitari si cautari, intr-o alta relatie (uneori acceptata doar pentru ca fugi de singurate), sperand ca isi va face loc in timp si evenescenta sentimentelor tale fata de fiinta lasata in urma (poate daca ar fi stiut ar fi facut ea ceva si te-ar fi ajutat sa-ti marturisesti trairile, dar sunt atati de DACA...), ca vei reusi sa treci astfel peste ceea ce incerci totusi sa pastrezi nealterat undeva in sufletul tau, dar sa inveti sa traiesti sentimente noi pentru fiinta langa care iti continui viata.
Si poate ca reusesti...dar daca nu reusesti, ajungi sa realizezi ca de fapt tot timpul tu ai ramas intr-o oarecare masura ancorat in trecut si ca nu ai putut sa renunti la "iubirea vietii tale".
Si incerci sa reiei cautarile, cu speranta ca de data aceasta vei gasi curajul necesar sa-ti exprimi tot ce simti. Dar ce sanse ar putea exista ca fiinta pe care o cauti de data aceasta sa fie mai disponibila decat cu ani in urma, poate chiar cu multi ani in urma? Infime...posibil. Dar daca te gandesti ca e singura ta sansa de a reusi sa mergi mai departe faci tot posibilul si chiar imposibilul sa o gasesti.

O data marturisite sentimentele, speri ca prin aceasta "eliberare", viata ta sa se schimbe. Ideal ar fi langa fiinta pentru care simti tot ce-i mai frumos in lume...dar dupa atatia ani cate sanse ai ca idealul sa se intample? Raspunsul va fi oferit de viitor, insa importanta e deschiderea sufletului tau in fata acestei fiinte. Esti in sfarsit multumit ca acolo in adancul inimii nu mai sunt ascunse sentimente atat de frumoase ce simteau nevoia sa fie marturisite... Astfel durerea din sufletul tau sufera o evanescenta.
Pentru ca dragostea presupune durere. Te doare sufletul cand ea nu este impartasita, dar si atunci cand se termina...Te doare atunci cand celuilalt ii este indeferenta iubirea ta, asa cum te doare si cand esti departe de cel iubit. Dar fara astfel de dureri nu am simti ca traim cu adevarat...acestea sunt momente in care constati cu adevarat ce este iubirea.
Dar rezolvarea unei probleme a sufletului tau poate genera aparitia alteia: ne ofera iubirea dreptul de a ne juca cu viata si sentimentele altor oameni, si pana unde? Poate fi acest lucru iertat si acceptat in numele iubirii?
Poate da, poate nu...fiecare va avea raspunsul sau.
Daca iubirea nemarturisita mai este si prima iubire din viata ta, o vom regasi atat in memorie, cat si in suflet, mereu peste ani si ani.
O astfel de dragoste ne va marca pentru toata viata, intrucat ne pregateste din punct de vedere afectiv pentru eventualele relatii ce vor urma, eventual pentru marea iubire.
Atunci cand suntem extraordinar de norocosi, ea insasi este iubirea vietii noastre, unica de care ne bucuram in trecerea noastra prin lume.

E situatia in care, eu, unul, nu mi-as dori sa am parte de niciun fel de evanescenta a iubirii ce o simt.

P.S. Un cantec al celor de la Evanescence care spune multe despre sentimentul iubirii:

http://www.youtube.com/watch?v=il-9_CudEu0

Mai putem visa ca visurile noastre nu vor esua?

Traim intr-o tara in care visurile noastre (visele, oricum, cand ne trezim s-au terminat) nu pot decat esua intr-un final. Traim niste vremuri, in care noi, majoritatea, muritorii de rand, nu avem nicio sansa ca un vis prin care sa simtim ca ne-am realizat in vreun fel in aceasta viata (singura) sa poata fi dus la indeplinire. Traim intr-un loc in care devenim doar niste marionete. De fapt, fara voia noastra, dar obligati de imprejurari, ne lasam (con)dusi spre o astfel de stare a lucrurilor. O stare care ajunge sa ni se para normala. A ajuns sa ni se para, celor mai multi dintre noi, daca reusim sa ne facem un amarat de concediu, undeva in afara resedintei, ca fiind o mare realizare. Am ajuns sa traim doar pentru a ne plati numeroasele taxe si impozite catre institutia statului, inerentele (pentru ca sunt firesti) rate (in randul studentilor, probabil mai exista si in prezent o vorba: "n-ai restanta, n-ai prestanta", care astazi s-ar putea transpune in "n-ai macar o rata la vreo banca, nu esti in randul oamenilor normali") ale caror dobanzi cresc dupa voia bancherilor (pentru ca numai la noi, in Romania, un contract cu o banca poate fi modificat unilateral) si daca dupa toate acestea ne mai ramane cate ceva sa ne ducem zilele pana la urmatorul salariu inseamna ca suntem intr-o situatie fericita. Suntem o natie indatorata pe multi ani bancilor cu capital strain, in special. Ce am putea sa facem ca sa reusim sa simtim ca mai avem de trait si o viata? Singura pe care o avem...

As da orice sa am puterea (a se citi curajul) de a pleca departe, fara a ma mai uita in urma. Dar acest curaj dispare de fiecare data cand ma gandesc la acele cateva persoane dragi pe care le cunosc si care ar suferi (poate!?) sa ma stie plecat departe printre straini si pentru care as suferi fiind departe de ele.
Dar cu fiecare zi ce trece, imi este tot mai clar ca traind (oare putem spune asta?) in aceasta tara, noi, oamenii de rand, (eu, unul, garantat) nu mai avem nicio sansa sa ne indeplinim un vis...visul de a trai decent, prestand un serviciu care sa-ti faca si placere (si nu doar pentru ca trebuie sa faci ceva ca sa ai cu ce plati taxe, impozite, facturi, chirie, rate etc.), de a putea calatori in aceasta lume macar doua-trei saptamani dupa un an de munca, de a avea un timp liber pe care sa-l petreci seara de seara alaturi de familie, din cand in cand alaturi de prieteni, amici, fara grija non-stop a zilei de maine.
Dar cum sa te gandesti ca asa ceva ar putea deveni posibil vreodata intr-o tara in care daca nu esti bogat (sau nu reusesti prin diverse alte mijloace sa te integrezi in randul lor) esti condamnat la moarte in cazul in care ai ghinionul sa suferi de vreo boala ce nu poate fi tratata decat cu zeci de mii de euro sau la a deveni cersetor incercand sa-ti prelungesti intr-un fel viata tie sau pe a celor dragi aflati intr-un astfel de necaz? Putem doar sa ne rugam: "Doamne fereste-ne de astfel de necazuri!" si sa speram ca vom fi si ascultati. Dar cati avem norocul acesta ca cineva acolo sus sa ne si auda?