Am constatat in ultima vreme, mai bine zis de vreo 2-3 ani incoace, ca in cazul multor oameni de cultura sau artisti romani, abia dupa ce au trecut in nefiinta, "marii nostrii critici" si-au dat seama ce "mare om a fost" cel in cauza.
Insa acest fapt la ce ii mai ajuta celui care tocmai a disparut de langa noi? Mi-aduc aminte ca astfel s-a intamplat cu Jana Gheorghiu, Gil Dobrica, Octavian Paler, Laura Stoica si lista poate continua.
Am face bine sa incercam sa le aducem elogii atunci cand sunt in viata pentru a putea si respectivele persoane sa se bucure de toata consideratia pe care o merita.
Au fost cazuri uneori penibile. Dupa ce persoana in cauza fusese "balacarita" prin diverse "fituici", la foarte scurt timp, cand avusese loc nedoritul eveniment al disparitiei respectivului din aceasta viata (n.r. dupa mine si singura de care avem parte, insa aceasta este alta discutie, cu alta ocazie), luat la intrebari pe diverse canale de televiziune, autorul "balacarelii" incerca sa vada fata buna a acestuia.
Da, poate ca e normal, ca in aceste momente, sa ne amintim doar lucrurile bune, insa, totusi in cazuri dintre acestea, ar trebui sa ramanem deoparte si sa meditam daca atunci cand l-am facut "cu ou si cu otet" pe cel decedat, nu cumva nu prea am avut dreptate. Sau chiar daca am avut, sa ramanem verticali si sa-i lasam pe ceilalti sa aduca elogiile.
Dar, mai inainte de toate, asa cum spuneam, aceste elogii ar trebui aduse si in timpul vietii celor in cauza. Le-am face un bine. Pentru ca cine nu se simte bine atunci cand ii este apreciata contributia la cultura unui popor?
