Fănus Neagu, marele povestitor, memorialist, nuvelist, romancier si dramaturg roman, nascut la 5 aprilie 1932, intr-un sat din Campia Baraganului, la Grădistea-de-Sus, a plecat dintre noi astazi, 24 mai 2011.
Astfel a disparut ultimul boem al literaturii romane, fiind unul dintre „capii” generaţiei saizeciste.
El a fost coleg cu Nicolae Labis si Radu Cosasu. El a fost scriitorul roman care a vorbit cu oamenii si s-a tutuit cu sfinţii. El a fost cel caruia, in ciuda faptului ca s-a retras in capitala, acolo unde a gasit o noua iubire in echipa de fotbal a Rapidului, sufletul i-a ramas in inima Baraganului, pe care l-a iubit intr-un fel unic si pe care l-a evocat in scrierile sale cele mai importante, si la Braila sa cea atat de draga.
„Pentru mine, Rapidul e o dimineaţă aurie de toamnă, când în gările din Câmpia Bărăganului şi Dobrogea, unde trenurile opresc o singură clipă, zeci de oameni se aruncă în vagoanele amorţite de somn, ca să intre în Bucureşti pentru două ceasuri, atât cât joacă Rapidul. Rapidul e cel mai scurt drum dintre culmea gloriei şi Valea Plângerii. Rapid e curcubeul înalţat peste Calea Griviţei până la Podul Giuleşti”, scria Fănuş Neagu despre marea sa iubire, amintindu-şi cu nostalgie de anii ei de glorie: „Unde sunt oare suporterii de altădată ai Rapidului care dormeau pe stadion şi puneau urechea pe gradene să asculte cum creşte iarba călcată de Nicky Dumitriu?”.
El a fost cel care a invatat de la Sadoveanu, Panait Istrati şi Vasile Voiculescu sa caute „frumosi nebuni” prin „marile orase”.
Pentru Fanus Neagu, „prieteniile au fost un izvor de insomnii sau un razor de astrii, pentru ca fara ele nu putea trai singur”.
A fost un copil teribil al lumii literare, căruia i se iertau toate excesele şi derapajele, el devenind extrem de popular prin cronicile sale sportive, citite şi dezbătute pe larg, la vremea lor, de către toţi microbiştii.
Si candva a jucat si in filmul „Crucea de Piatra”, alaturi de marele actor Gheorghe Dinica, in rolul unui general rus, ajuns la Bucuresti si care se bucura de nurii fetelor renumitului bordel...
Toate acestea pot fi rezumate in propria sa descriere: „În tinereţe vorbeam cu oamenii, mă tutuiam cu sfinţii şi eram ferm convins că toţi salcâmii de pe Strada Mare a Brăilei împrumută dimineaţa umbră de om. În acele vremuri ştiam să cobor fluierând de pe Vârful cu Dor, în fiecare clipă mă bătea vântul cu lună plină şi mă aşteptau la fiecare colţ domniţe cu zulufi de lampă verde”.
Prietenul sau, Nichita Stanescu, i-a dedicat urmatoarele versuri intitulate „Oratie denunta a pritenilor”:
„Voi derbedeilor, sensibili si aurii
precum polenul de pe aripe de fluturi in zigzag
un orizont din trupul meu imi fac
tragand sageata unui punct pe i.
Ursul acesta bland si calm si bleg, FANUS,
e apucat de nimeni ca de doruri;
da cu sarutul numai doar in zboruri
iar iernii lumii e invartecus.
De zimbrul asta mult zambesc cu zambre
lasandu-l mult pupat, mult sarutat
cand simt cum pasarea mi tine loc de tample
si sambure mi-e creierul pentru-o coroana de-mparat.
Il las pe tont sa stea pe tron
cum las sarutul meu pe alta gura,
cel mai sarac si cel mai domn,
din ochi imi curge pe figura,
lacrima sarata
pentru altadata”.
DUMNEZEU SA-L ODIHNEASCA IN PACE!
